La final de primăvară, într-o duminică însorită de mai, am pornit o plimbare prin locuri neumblate. Prin păduri fără poteci bătătorite de zeci de pași, pe pășuni bine păstrate, ce ascundeau animale sălbatice și fire de apă limpede, netulburate de prezența umană.
Încă de la primele raze ale soarelui ne-am trezit pregătiți de drum. Ne aflam deja în Bușteni, prin urmare nu aveam mai mult de 60 km de parcurs. Am luat un mic dejun frugal, câteva sandwich-uri pentru prânz, un aparat foto și încălțări potrivite. Mașina ne aștepta și ea nerăbdătoare parcă să înceapă aventura, așa că nu mai aveam timp de pierdut cu alte detalii.
Pădurile neumblate din Bârsa Fierului – Întâlnire cu zimbrii și urși
Am ajuns în jurul orei opt în Bârsa Fierului, în căutarea zimbrilor liberi și a urșilor greoi, cu singurul scop de a prinde câteva cadre bune, fără a le afecta în vreun fel habitatul și fără a-i deranja din rutina zilnică.
Există un drum forestier de-a lungul râului, dar accesibil în mare parte mașinilor de teren sau celor cu gardă înaltă (noi am străbătut traseul cu un Patrol uriaș, așa că nu am întâmpinat prea mari dificultăți).
Parcă pentru a ne încuraja în inițiativa noastră, chiar de la intrare și-a făcut apariția o barză neagră, pozând elegant pe pajiștea verde, cu flori aruncate ici și colo, completând decorul primăvăratic. Nici nu știusem până în acel moment că berzele pot fi și negre.
Odată ajunși la capătul drumului forestier lat, am parcat mașina, am luat în rucsaci strictul necesar (cremă de soare, spray de urși – doar în caz de urgență, însă nedăunător animalelor, biscuiți, binoclu, telefoane) și am pornit pe dealurile ce se înălțau în jurul nostru asemeni unor uriași grosolani, cu haine blănoase acoperindu-le trupurile mari.
Drumul ales a fost destul de anevoios, fiind lipsit de poteci și o bună bucată a trebuit parcursă prin apa unui mic pârâu. Până am ajuns în varf, după ce am lăsat în urmă râul, traseul a urcat pieptș printre jnepeni și iarba încă proaspătă.
Nici urmă de urs sau zimbru însă. Am scrutat atent zona, dar animalele nu se lăsau înduplecate. Poate că de vină era căldura sau poate ne-au simțit prezența, deși discretă mi-ar fi plăcut să cred, totuși un pic inoportună.
Ne-am bucurat în schimb de peisajul văzut de sus, chiar dacă renunțaserăm pe jumatate la gândul că ne-ar mai putea intersecta calea vreun urs rătăcit. Am facut un mic popas, câteva poze și am terminat biscuiții topiți de soarele după-amiezii, lider incontestabil pe cerul fără urmă de nor.
La întoarcere, după patru ore de hoinărit munții în lung și-n lat am diversificat puțin, alegând un traseu mai ocolit, alunecos, cu urcări și coborâri mai abrupte și pădure mai sălbatică.
O alegere inspirată am constatat, căci în departare am zărit ursul prea mult căutat. Și nu doar unul, ci o ursoaică cu 2 pui foarte mici și jucăuși, ce acum păreau să descopere ceea ce natura le putea oferi, testând cu neîndemânarea caracteristică oricărui copil toate posibilitățile puse la dispoziție.
Agili și prudenți ne-au zărit de cum ne-am apropiat. Am păstrat totuși distanța cuvenită, dar am reușit să-i pozăm în mediul lor natural. Apoi ne-am îndepărtat în liniște, lăsându-i să-și continue jocul sub atenta supraveghere a mamei grijulii.
Însă unde sunt zimbrii?
Știindu-i mai greoi din fire, ne-am imaginat că nu străbat dealurile, ci se odihnesc probabil leneși, pe pașuni întinse, mestecând molcom fir cu fir iarba proaspătă și verde.
Dar trecuserăm pe lângă astfel de pășuni și totuși zimbrii păreau doar o legendă locală. La plecare însă i-am zărit printre copaci, așa cum ni-i imaginaserăm, păscând liniștiți, cu mișcari aproape imperceptibile.
Misiunea noastră aici a fost îndeplinită.
Observatorul de urși din Șinca Nouă – O vizită cu peripeții
Am continuat plimbarea în Șinca Nouă, undeva în apropierea orașului Zarnești, cam la 30 km de Bârsa Fierului, unde se află observatorul de urși.
Ne-am recompensat mai întâi cu o binemeritată și foarte rece bere, de la un magazinaș local, după o jumătate de zi la fel de caldă și uscată ca un deșert în miez de vară și am continuat traseul.
Drumul tot forestier, familiar parcă, dar mai accesibil decât cel de mai devreme și mai umblat.
Ca să ajungem în observator (o căsuță cu scară și geamuri mari la etaj, de unde se pot observa în libertate urșii care se strâng în zonă și cărora li se lăsa uneori mâncare într-un spatiu amenajat), din locul în care am parcat mașina trebuia să traversăm un pod, cam de 10 metri lungime, să mai parcurgem pe o potecă puțin bătătorită, încă 15 metri și apoi era și urcarea în căsuță. Totul se baza pe atenție și alegerea momentului potrivit, când nu se zăreau urșii prin apropiere.
Totul a decurs conform planului, mai puțin întoarcerea. Vreo doi urși masivi deja se instalaseră comod, așteptând probabil o ședința foto ceva mai elaborată, o ursoaică cu pui verifica împrejurimile, nici ea foarte departe de observator și un urs ceva mai mic, cu un aer aparent inofensiv se postase chiar la ieșirea din cabană.
Am așteptat răbdători, făcând gălăgie și lovind balustradele cabanei care tremurau răsunător răscolind pădurea, până când, într-un final, interesul fața de noi a scăzut și urșii s-au retras printre copacii copleșiți parcă de lăsarea serii. Doar cel mic a rămas neclintit, ca un câine fidel de vânătoare în așteptarea recompensei.
Nu ne-am lăsat păcăliți totuși de acest joc teatral. Urșii sunt animale sălbatice, imprevizibile, prin urmare oricât de prietenoși ar părea, orice interacțiune este exclusă. La primul semn că s-ar îndepărta, am pornit ușor pe poteca spre mașină, potecă ce ne-a părut acum o lungă scară rulantă funcționând în sens opus direcției noastre. Dar am ajuns, am tras adanc aer în piept, de parcă acum învățam să respirăm și fără prea multe cuvinte ne-am întors acasă.
În semn de plecare, o căprioară delicată ne-a urat rămas bun.
