La început de iunie 2021, după cele câteva zile petrecute din nou în Agios Ioannis, pline de soare, relaxare și lentoarea placută specifică grecilor, ne-am continuat vacanța pe insulele din apropiere.
Destinațiile alese au fost Skopelos, inspirat de scenele ritmate din Mamma Mia și Skiathos, insulă animată, cu o varietate de plaje întinse, asemeni unor bucăți de rocă pământie, fin măcinată, menite să întâmpine întinderea nesfârșită a mării.
Bagajele făcute în grabă, aruncate neglijent în mașină, o ultimă privire spre cazarea cu priveliște, pisici, lămâi și multe flori și eram pregătiți să descoperim locuri noi, în ciuda restricțiilor prea mult dezbătute.
Evia
Din Volos, la primele ore ale dimineții am luat ferry-ul către Evia, aflată la aproximativ o jumătate de oră distanță, hotărâți să petrecem și aici o zi. După ce am vizitat însă Edipsos, faimos pentru ‘spa-urile’ naturale, izvoarele termale din Edipsos, dar totuși pustiu și destul de neîngrijit și o tură rapidă prin celelalte orășele renumite din apropiere, Rovies și Limini și ele puțin șterse, lipsite parcă de însuflețirea localnicilor, ne-am continuat drumul către Skopelos, reușind să prindem ultimul ferry din Mantoudi spre insulă. Aici urma să petrecem 4 zile.
Nu aveam o locație stabilită. Fiind o insulă mică și destul de relaxată dată fiind perioada vizitei, am decis să o alegem la fața locului. Drumul din Evia a durat aproximativ o oră și jumătate și plimbarea pe insula lăsată în urmă nu mai mult de trei ore, așa că încă mai aveam timp pentru decizii.
Skopelos
Am pornit cu ideea de a ne caza în Glossa, în nord-vest unde era și portul, dar după ce am urcat cei câțiva kilometri șerpuiți și ocoliți până la o altitudine de doar 200 m, blocându-ne apoi pe străduțele înguste de la intrarea în oraș, unde o mașină mai lată cu greu încăpea, am decis să ne stabilim undeva aproape de mare. A contribuit și faptul că, deși priveliștea spre mare era captivantă și romantică, asemeni întregului oraș cu străzi înguste și localuri intime, eram singurii prezenți printre casele cu obloane trase și mesele pustii. Și soarele apusese de puțin timp. Rareori o pisica se mai ivea timidă, pășind silențios pe drumul încă fierbinte, ce părea să vrea cu încrâncenare să-și păstreze nealterată întreaga căldură a după-amiezii.
Și așa am ajuns în Neo Klima, un sat aparent turistic, la mare, dar în care eram indiscutabil singurii străini. Două terase cu mâncare gustoasă, gătită de localnici și mici atenții din partea casei ne-au animat plăcut serile.
Nici de plaje nu am dus lipsă și, fară îndoială, nici de liniște.
Cu câțiva ani în urmă, satul vuia de oameni veseli, turiști de pretutindeni, muzică și terase pline, dar din cauza nefericitei pandemii, sezonul turistic s-a micșorat considerabil și primitorilor localnici le-a rămas doar speranța unor posibili oaspeți în lunile următoare.
Am traversat insula pustie după cele două zile singuratice petrecute în Neo Klima, până în orașul Skopelos, cu câteva opriri la biserica Agios Ioannis Kastri și plaja Kastani, cunoscute din filmul Mamma Mia.
Skopelos Town se apropia întrucâtva de orașele tradiționale, dar și de aici lipsea culoarea. Parcă un nor de tăcere se abătuse asupra locului și luase cu el întreaga vlagă a insulei.
Multe localuri erau închise, goale sau la limita supraviețuirii. Probabil că perioada era într-adevăr de vina, căci din poveștile aflate, la fel ca în Neo Klima, cu nu mai mult de doi ani în urmă, fiecare colț de insulă emana viață. Deși nu a fost vreodată un loc aglomerat, Skopelos avusese cândva aerul relaxant și vesel al vacanței de vară din copilărie.
Skiathos
Din Skopelos am trecut în doar 30 de minute cu ferry-ul, atât de familiar în deplasările noastre, pe Skiathos, în căutarea unui loc puțin mai înviorat. Încă șase zile mai aveam la dispoziție și Skiathos, deși pe jumătatea insulei din urmă, ni le-a colorat în nuanțe aprinse, profitând aici din plin de plajele înconjurătoare și animația orașului cu același nume.
Plaja Koukounaries ne-a inițiat venirea, descoperind apoi zilnic plaje foarte mici, fără nume sau întinse și animate, unde se putea ajunge direct cu mașina sau pe jos, pe poteci înguste, umbrite de vegetație sau chiar prin apă, în mici golfulețe aflate în continuarea plajelor marcate pe hartă. Unele erau destul de populate, având nisipul fin, șezlonguri și umbreluțe de stuf (Kalamaky, Kolios, Maratha, Agia Paraskevi etc), altele mai stâncoase și sălbatice (Glyfoneri, Kastro), toate la o distanță nu mai mare de 20 kilometri de orașul Skiathos (insula având per total 49 km2). Am avut de unde alege și am putut varia pe parcursul celor șase zile, întreaga insulă fiind o plajă.
După un drum cu mașina, cu care deja eram obișnuiți, pe serpentine parcă din ce în ce mai abrupte și violente, urmat de o potecă prin pădure, străbătută la pas în aproape 40 de minute (poteca prin pădure este suficient de lată și permite accesul mașinilor cu gardă înaltă. Totuși, drumul este destul de accidentat pe prima porțiune, având câteva gropi adânci, dificil de ocolit. Noi am preferat să abandonăm mașina odată ce s-a terminat asfaltul și să continuăm pe jos ultima bucată) plaja Kastro ni s-a deschis dedesupt, stâncoasă și sălbatică, izbită de valuri spumoase ce și-au trimis vuietul tăios într-o rece întâmpinare.
În dreapta plajei se zărea o mică tavernă de familie, iar în stânga, de-a lungul stâncilor ascuțite, se întindeau ruinele așa numitului Il Kastro, oraș construit în secolul XIV pentru protecție împotriva piraților. Câteva bisericuțe din vechiul oraș încă își păstrau culorile, iar clopotele răsunau viu, agitate de turiştii curioşi.
Seara, străduțele înguste ce strabat orașul se umpleau de voci colorate, iar terasele, cu vedere spre mare sau ascunse dibace printre case și flori, își ademeneau clienții cu mirosuri proaspete și carafe de vin și ouzo cu multă gheață.
Cazările au fost diversificate şi accesibile, iar restaurantele, pe alese, ne-au convins cu o gamă bogată de mâncăruri savuroase. Decorurile naturale, ghirlandele de flori de la intrare, muzica în surdină te pofteau discret, după apusul soarelui, în atmosfera unei nopți romantice de vară.
Din Skiathos am revenit cu ferry-ul în Volos și de aici am pornit pe lungul drum spre casă, cu un popas în Makrygialos. Un așa zis oraș turistic, asemănător mai degrabă unei stațiuni lăsate în paragină, năpădită de alge verzui cu un miros puternic sărat și putred, dar totuși mascată de multitudinea teraselor gălăgioase, înșirate pe malul mării.
A mai urmat o seară în Veliko, Bulgaria, după mai bine de șase ore de condus și în final, după cele 17 zile, am dat din nou de vechiul București.
