Sfântu Gheorghe, când Dunărea salută marea

Îmi place liniștea de aici, plaja parcă nesfârșită, cufundată în meditație și apa dulce a mării, casele tăcute în zilele toride ale verii și drumurile încă neasfaltate.

Am profitat de munca la distanță și mi-am mutat biroul, la mijloc de iulie, în Sfântu Gheorghe. O căsuță din lemn cu acoperiș de stuf în Camping Delfinul a fost mai mult decât primitoare în perioada aleasă.

Cum ne-a întâmpinat Camping Delfinul

O curte întinsă, verde, mărginită de un canal acoperit de stuf, 55 de căsuțe din lemn, un bar/restaurant, loc de corturi, toalete și dușuri comune, cât să facă față celor cazați, un fel de șopron adaptat sub care stăteau aliniate de-o parte și de alta mese lungi din lemn, era ceea ce camping-ul ne punea la dispoziție. În dreapta șopronului se înălța un ecran mare, cu bușteni lunguieți pe post de bănci, pe care seară de seară se proiectau filmele clasice. Iar în fața ecranului, o scenă improvizată, des folosită în perioada verii pentru concerte populare, folk, rock sau alte genuri ale formațiilor cunoscute și locale, reunite pentru a completa atmosfera prietenoasă a locului.

Aici se ține în august și festivalul de film independent, Anonimul, pe care însă l-am evitat din cauza aglomerației create în camping. Pentru pasionații de film și animație, este totuși perioada potrivită.

Iar pentru cei care vor să lucreze în natură, la Green Village, resort-ul elegant de vis-a-vis, s-a lansat programul work from hotel, o ofertă la 25 euro care include cazarea cu mic dejun, cu condiția ca rezervarea să fie făcută pe minim 14 zile. Din păcate însă, până la final de septembrie nu mai există locuri libere, căci 14 zile s-ar fi scurs pe nesimțite în satul dintre Dunare și mare.

Dimineața începea liniștită, cu un mic dejun servit sub șopron, la masa noastră din colț, unde apoi ne instalam și biroul.

Nu a fost o perioadă aglomerată. După micul dejun, când cei veniți în vacanță plecau încărcati cu umbrele, genți pline până la refuz, pălării și câte o bere foarte rece spre plajă, rămâneam în curtea mare, cu muzica radioului de la bar pe fundal, o cafea, câteva rândunele culegând firimiturile împrăștiate și doi, trei căței cuibăriți la umbra copacilor.

Timpul parcă se scurgea mai repede și ziua se unduia plăcut, ghidată de sunetele naturii și inspirația locului.

La prânz aveam meniuri diversificate, proaspăt gătite în micul restaurant din lemn, iar când soarele amiezii devenea arzător, pe lângă umbra șopronului, mai adăugam și un pahar de bere când și când, în ton cu căldura de afară.

Măsuțele întinse răzleț pe iarbă se încălzeau în soarele de mijloc de vară, iar acoperișurile din stuf, asemeni unor pălării japozeze, foșneau ușor prinse în jocul rândunelelor agitate.

Drumul spre plajă și întinderea pustie

După ce ziua de lucru se încheia, porneam și noi spre plajă pentru câteva ore de soare. Drumul bătătorit șerpuia printre canale și stufăriș, pe alocuri nisipos, pe alocuri inundat, mărginit în capăt de plaja întinsă, cu nisip galben, fin și câteva tufișuri pitice. Două terase chiar la intrare serveau băuturi reci și peștișori prăjiți. Apoi se ivea marea…

În cursul săptămânii plaja era aproape pustie. Cât priveai în depărtare nu se zăreau decât prezențele greoaie ale văcuțelor pătate.

Spre dreapta, urmând malul aproximativ o oră, ajungeam și la gura de vărsare a Dunării în mare, acolo unde într-o îmbrățișare strânsă se contopesc definitiv.

Animație în centrul satului

După apusul soarelui reveneam în sat și după un duș cald, ne acopeream de Autan și fie porneam spre centru, fie rămâneam la concertele organizate în camping.

Autanul era indispensabil după apusul soarelui, când, pentru o oră sau două își făceau apariția parcă toți țânțarii din lume. Unii erau imuni la spray, drept pentru care, la masă se mai ardeau și spirale fumigene sau se foloseau orice alte metode cunoscute pentru a-i alunga. După acest interval, seara revenea aproape la normal. Doar câțiva uitați sau încă înfometați mai bâzâiau pribegi printre oamenii deja exasperați.

Plimbarea spre centrul satului, printre casele tradiționale cu grădini acoperite de viță de vie sau floarea soarelui era cu atât mai liniștitoare, cu cât niciun zgomot, în afara câtorva voci rătăcite, bâzâitului insectelor sau a unui lătrat singher de câine, nu perturba atmosfera pe înserat.

În centru ne plăcea să ne oprim La Sălcii, închis din păcate în iulie pentru renovare, un local tipic, cu mese din lemn, adăpostite la umbra sălciilor adormite.

Lipit de La Salcii se află magazinul universal, de unde ne-am mai aprovizionat cu cele necesare, iar vis-a vis un restaurant cu pește, pizza, paste, cam orice ai pofti și o terasă cu trei mese, plină de localnici veseli și vorbăreți.

Nu mai există bancomat în sat, dar din fericire aproape oricine acceptă plata cu cardul, mai puțin pentru mesele tradiționale din pește organizate de săteni. Există pe străduțe case pe poarta cărora sunt lipite anunțuri, semn că acolo se poate servi un prânz gătit de localnici. Mesele constau în borș de pește și, în funcție de ce s-a prins în ziua respectivă, pești variați fripți, prăjiți sau la cuptor, cu nelipsitul mujdei de usturoi și mămăliguță proaspătă.

Concerte în camping

În camping, seara, răsunau concertele folk de la DeltaFest, animate de chitare și cântece la unison. După festival, pe la 22.00 se proiecta filmul serii și după film, încă adunați la mese, cântăreții, angajații și cei cazați în camping continuau poveștile și cântecele, acompaniați de chitarele reci.

Zilele s-au scurs plăcut și repede, asemeni unor pagini dintr-o carte scurtă și concentrată, pe care odată terminată îți dorești să o reiei în foarte scurt timp.

Am revenit cu barca rapidă în Murighiol, unde lăsaserăm mașina și de aici, în aproape patru ore intram în vechiul București.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *